Sfaturi generale pentru achiziţionarea unui setup astronomic (II)

II. Alegerea monturii

Din considerente practice, în rândurile următoare se va vorbi despre monturile destinate publicului larg, masei mari a astronomilor amatori, respectiv cele cu capacitate de încărcare pentru vizual/fotografic de până la maximum 20/15 kg, şi nu se va discuta despre monturile din clasele superioare, cu limite de încărcare ce le fac utile telescoapelor mari, cu D > 400 mm. Excepţie fac monturile Dobson, care sunt disponibile şi instrumentelor mai grele (peste 20 kg), însă şi acestea sunt limitate, cel puţin la ora actuală, pentru telescoape de până la 400 mm apertură.

Din experienţa proprie, dar şi din materiale şi sfaturi oferite pe diverse site-uri, am constatat că montura este dispozitivul căruia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie, când viitorul astronom amator decide să-şi achiziţioneze un ansamblu astronomic. Principalele argumentele ce susţin această abordare sunt:

- montura trebuie dimensionată în funcţie de echipamentele ce vor fi încărcate pe ea şi destinate a satisface scopul ansamblului astronomic.

- montura este, de regulă, un subansamblu/dispozitiv scump, oarecum greu vandabil second-hand şi cu pierdere de valoare şi nu foarte pretabil la upgrade-uri.

Dacă ar fi să folosesc o comparaţie plastică, montura este ca placa de bază a unui computer, în care vin încastrate, apoi, toate celelalte componente.

a. Montura alt-azimutală, este un tip de montură foarte intuitiv, relativ simplă ca execuţie, relativ ieftină, dar şi oarecum limitată ca aplicaţii şi chiar grade de libertate, ea nepermiţând, de pildă, observarea la zenit, datorită designului constructiv (vorbim de cea în furcă). Este orientată preponderent către observaţiile vizuale şi mai puţin spre astrofotografie. Totuşi, poate fi folosită limitat pentru astrofotografie planetară. La astrofotografia cu expuneri lungi este contraindicată, datorită rotaţiei câmpului. Permite mişcare azimutală (orizontală) şi în altitudine (verticală), de aici şi denumirea. Caz particular de astfel de montură este montura Dobson, folosită cu telescoape newtoniene şi care, datorită simplităţii în utilizare şi preţului redus, este recomandată observaţiilor vizuale cu instrumente mari de buget redus. Elimină chiar şi dezavantajul de a nu putea face observaţii la zenit (la fel şi Giro2Deluxe, din foto).

b. Montura ecuatorială (sau paralactică) este un tip de montură mai puţin intuitiv decât cea alt-az, cu o construcţie mult mai complicată, conţinând mecanisme de precizie, este destul de scumpă, însă cu avantaje de necontestat, mai ales dacă este destinată unui ansamblu astrofotografic. Permite mişcarea pe două direcţii, conforme coordonatelor ecuatoriale ale sferei cereşti, respectiv ascensia dreaptă (sau unghiul orar) şi declinaţia (unghiul dintre obiectul vizat şi planul ecuatorial ceresc). Avantajul acestei monturi este că, odată aliniată polar, urmărirea corpurilor celeste se face foarte uşor, chiar şi la monturile nemotorizate. Însă pentru scopuri astrofoto, e necesară motorizarea.

Ambele tipuri de monturi pot fi motorizate şi pot efectua căutarea/urmărirea obiectelor celeste. La monturile classic şi Syntrek căutarea se face manual, dintr-un controller simplu, cu săgeţi. Monturile mai scumpe, aşa-numitele GoTo*, au în plus controllerul Synscan, ce conţine un planetariu "încorporat", cu o bază de date cu obiecte celeste, care permite căutarea acestora automată pe bolta cerească.

O mare atenţie trebuie acordată alegerii monturii, în cazul în care astronomul amator şi începător doreşte să efectueze fotografii cu expunere îndelungată. Aceasta trebuie aleasă astfel încât să asigure stabilitate ansamblului astrofotografic, precum şi precizia urmăririi obiectelor celeste. Sunt recomandabile acestui scop, monturile grele de tipul Skywatcher HEQ5, EQ6, Celestron CGEM etc.

* monturile GoTo permit culparea lor la un computer, aceasta fiind un avantaj dacă se doreşte automatizarea, de pildă, a procesului de achiziţie de fotografii, dar nu numai.

  © GD Vlad, Brăila, februarie 2013